Urcă-te în maşină. Azi fugim. Sunt oamenii ăştia nebuni şi urâţi care spun că mâine ne ajunge din urmă, iar ieri e praf uscat, sfărâmicios. Eu nu-i cred, nici tu nu-i crezi, dar vorbele lor sunt ca o plagă care se depune pe ferestrele noastre şi pătează cu o spuză albicioasă spărturile cerului. De-aia îţi spun: hai să fugim. Noi ne naştem singuri întâmplările, noi ne plămădim singuri povestea cu mâinile goale pline de lut, noi ne privim cu ochii noştri, nu cu priviri de împrumut.
Nu dormi. Nu muri. Ascultă ce-ţi spun. Aici bate un vânt cu chipul urât, aici trandafirii nu mai miros decât a spray deodorant, aici femeile îşi pictează surâsul aşa cum au învăţat ele la şcoală, iar bărbaţii hăhăie, nu mai ştiu a râde. Aici e totul o vânătoare umilă, în genunchi, prin bălţi cu mâzgă, ca de joc video, ca de bâlci, ca de circ şi tu ştii, dragul meu, că eu nu vreau maimuţoi galbeni şi nici nu dorm la cap cu un trofeu înfipt în zid. Iar sărutările nu-mi plac cu dinţii înfundaţi în câlţi.
Aşa. Pune în valiza aia doar o sticlă de vin, un evantai, cerceii mei şi tutun pentru amândoi. Şi o mână-două de cireşe mari şi negre. Hai să fugim. Nu-nchide uşa, las-o deschisă. Mă arde drumul în tălpi şi aerul îmi zboară din plămâni, am nişte aripi de pasăre în interiorul omoplaţilor. Simte-le şi dă drumul la muzică.
Suntem în maşină şi ne simţim ca primii oameni în timpul din urmă. Cumva, asta ne îmbată, ne ameţeşte, avem caramel în mişcări şi senzaţiile din epiderma mea se întind ca nişte braţe subţiri, peste schimbătorul de viteze. Îmi place cum râzi când crezi că eu nu văd, îmi place cum zâmbetul meu îţi deschide porii a lumină. Număr stâlpii de telegraf şi jocurile dungilor albe pe asfalt, fac cu mâna copiilor şi femeilor cu coşurile pline de fructe şi de flori. Ardem kilometrii sub noi, ne uităm în urmă şi e totul neclar, se întrepătrunde, se şterge, se înmoaie. În faţă, desenăm noi. În acuarelă. Ia puţin lila, dă-mi puţin verde. La barierele de cale ferată, mă iei de mână. Ştii că mi-e o teamă cumplită de curbele de metal şerpuitor.
Du-ne la Polul Nord. Stai cu mine pe o banchiză, suflându-mi în inimă când mi se face frig, iar seara ne cuibărim în burta unei balene. E cald şi bine acolo, ştiu eu, Iona a minţit sau i s-a părut. Sau era singur. Uite, sunt şi păsări, şi bănuţi de argint, aruncaţi de oameni în fântânile lumii. Aşa, fă-mi o salbă din ei, fă-mi sandale de mers în zăpadă şi ţese-mi o rochie din fluturi cu urzeală de alge. Eu oi cerne albul să ne fie aşternut, iar tu te vei juca de-a derapajele necontrolate şi lumea îţi va fi parcarea.
Orele stacojii ne vor prinde lângă urşii polari şi vom lăsa lumina să ne înţepe prin pleoape şi să ni se înmulţească irişii. E un truc pe care-l ştiu eu, ascultă-mă. Dimineaţa mă vei privi roşu, la prânz uşor gri, după-amiaza e timpul pentru violet, iar seara mă vei albăstri de tot. Ţie o să-ţi fie foame, mie doar un pic şi te voi tot amâna până când ghemul din mine va creşte suficient. În timpul ăsta, vom râde atât de tare încât vom naşte avalanşe. După aceea, vom pescui peşti mari şi argintii. Şi nu vom mai vorbi nicicând. Nicicând.